În Japonia, anumite companii utilizează o metodă controversată pentru a se despărți de angajații pe care nu îi mai consideră necesari. Această practică, numită „oidashi beya”, presupune transferul persoanelor în departamente speciale unde acestea primesc sarcini extrem de puține sau sunt obligate să execute activități monotone. Scopul principal al acestui proces este de a determina angajații să demisioneze de bunăvoie, evitând astfel obligațiile juridice și procedurile oficiale care sunt asociate cu o concediere directă.
Termenul „oidashi beya” poate fi tradus prin „cameră de excludere” sau „cameră de alungare”. Practica nu implică închiderea fizică a oamenilor în încăperi, ci se referă la crearea unor structuri organizatorice menite să izoleze profesional salariații. În aceste departamente, angajații sunt îndepărtați de echipele lor și de responsabilitățile care le corespund în funcție de experiența acumulată. Această strategie vizează crearea unei presiuni psihologice intense prin marginalizarea completă a individului din cadrul organizației.
În cadrul acestor „camere de excludere”, persoanele pot ajunge să fie excluse de la ședințe importante sau să nu mai primească proiecte relevante. Uneori, angajații sunt puși în situația de a căuta alte posturi în interiorul aceleiași companii sau de a accepta programe de plecare voluntară. Fenomenul a fost semnalat în mai multe sectoare, inclusiv în industria tehnologică și în cea electronică, fiind strâns legat de dificultățile economice apărute în perioada restructurărilor din anii 2010.
Un caz semnificativ a fost cel al companiei Ricoh, în care Tribunalul Districtual din Tokyo a intervenit în 2013. Doi ingineri au fost transferați la activități de ambalare și etichetare, fiind îndemnați repetat să plece de la locul de muncă. Instanța a decis că acest transfer reprezenta un abuz al dreptului de organizare, deoarece activitățile erau inferioare pregătirii lor. În urma acestei hotărâri, Ricoh a anunțat în 2014 că va renunța la astfel de transferuri pentru aproximativ 100 de angajați.
Legislația japoneză impune limite acestor practici prin Articolul 16 din Legea contractelor de muncă. Această normă prevede că o concediere este considerată abuzivă și invalidă dacă nu există motive obiectiv rezonabile sau dacă nu este acceptabilă din punct de vedere social. Deși Ministerul japonez al Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a investigat acuzațiile în 2013, anchetele nu au confirmat întotdeauna existența unor dovezi suficiente de constrângere, dar autoritățile au subliniat necesitatea respectării demnității angajaților.
Această problemă reflectă tensiunea dintre modelul tradițional de angajare pe termen lung și necesitatea de adaptare economică. Fenomenul este strâns corelat cu conceptul de „madogiwazoku”, care desemnează angajații marginalizați care stau „lângă fereastră” fără responsabilități. Această stare de izolare profesională apare adesea după prăbușirea bulei economice de la începutul anilor 1990, când firmele au început să își reorganizeze activitatea pentru a reduce cheltuielile de personal.