O structură geologică uriașă, cu un diametru de aproximativ 60 km, a fost identificată pe fața ascunsă a Lunii, oferind indicii cruciale despre istoria satelitului natural. Cercetătorii din Elveția au descoperit această formațiune în regiunea Dewar, sugerând că Luna a posedat în trecut un dinam magnetic propriu. Studiul, publicat în revista Science Advances, utilizează date orbitale pentru a reconstrui procesele geologice care au avut loc acum miliarde de ani.
Formațiunea stâncoasă este probabil rezultatul unor procese magmatice care au avut loc în urmă cu aproximativ 4,2 miliarde de ani. Această structură este formată din magmă care a urcat din adâncurile Lunii și s-a solidificat ulterior în scoarță. Magnetizarea observată în această zonă este extrem de puternică și apare în legătură directă cu alte semnale geologice specifice detectate prin observații orbitale recente.
Oamenii de știință au observat o coincidență neobișnuită în regiunea Dewar, unde o anomalie magnetică, o anomalie gravitațională și un vârtej lunar se manifestă în același loc. Xi Yang și Anna Mittelholz au explicat faptul că prezența acestor trei caracteristici împreună permite corelarea lor cu o singură structură solidă din scoarța lunară. Modelele sinuoase ale vârtejurilor lunare sunt adesea asociate cu astfel de alterații magnetice semnificative.
Analizele indică faptul că intensitatea câmpului magnetic necesar pentru a produce acest semnal ar fi fost de aproximativ 11 microtesla. Pentru comparație, câmpul magnetic actual al Pământului este de aproximativ 50 de microtesla. Această descoperire susține existența unui vechi dinam lunar, un mecanism care generează magnetism prin mișcarea materialelor conductoare din interiorul corpului planetar, într-un mod similar cu procesul care menține câmpul magnetic terestru.
Localizarea structurii în Dewar a permis echipei de cercetare să excludă ipoteza conform căreia magnetizarea ar putea proveni dintr-un impact violent de asteroid. Metoda utilizată, care combină datele despre câmpul gravitațional și cel magnetic, a permis determinarea densității și magnetizării scoarței fără a fi necesară aducerea unor probe pe Pământ. Totuși, studiul nu rezolvă complet contradicțiile apărute în urma analizelor rocilor colectate prin misiunile Apollo.
În trecut, existența unui câmp magnetic lunar a fost un subiect de dezbatere intensă în comunitatea științifică. Deși unele studii susțineau un câmp activ între 4.250 și 3.500 de milioane de ani în urmă, datele recente de la misiunile Apollo au pus sub semnul întrebării durata și chiar prezența acestuia. Noile rezultate obținute din analiza regiunii Dewar oferă acum o sursă de informații independentă de probele de la suprafață.