O tehnologie inovatoare ar putea schimba modul în care comunitatea internațională verifică prezența armelor nucleare pe orbita Pământului. Deși armele de distrugere în masă sunt interzise în spațiul cosmic încă din anul 1967, lipsa unui mecanism de verificare eficient permite ca o ogivă nucleară să fie ascunsă într-un satelit obișnuit timp de decenii. Un fizician de la MIT, Areg Danagoulian, propune acum o metodă prin care un aparat poate „miroși” o astfel de încărcare ascunsă.
Conceptul se bazează pe utilizarea radiației naturale din apropierea Pământului pentru a identifica prezența materialelor nucleare. Protonii de mare energie din centurile de radiații Van Allen lovesc materialele unei eventuale arme, producând neutroni. Prezența unui număr neobișnuit de mare de neutroni ar indica prezența uraniului și a unei ogive. Un detector de dimensiunea unui CubeSat 9U ar putea identifica o armă termonucleară de la o distanță de aproximativ 4 kilometri, după o perioadă de observație de circa o săptămână.
Riscurile asociate unei astfel de arme sunt majore, având în vedere dependența globală de sateliți pentru GPS, comunicații și prognoze meteo. O explozie nucleară la altitudine ar putea compromite nu doar aparatele din apropiere, ci și întregul mediu orbital prin radiații persistente. Istoric, testul Starfish Prime din 1962 a demonstrat impactul devastator, când o detonare de 1,45 megatone a afectat comunicațiile radio și a distrus opt dintre cei 24 de sateliți aflați atunci pe orbită.
Interesul pentru această problemă a crescut recent, în urma suspiciunilor privind dezvoltarea unei arme nucleare antistatale de către Rusia. Oficialii americani au ridicat semne de întrebare la nivelul satelitului militar Kosmos-2553, lansat în 2022, care operează pe o orbită cu radiații ridicate. Deși Rusia neagă orice implicare, cercetătorul Areg Danagoulian subliniază că, deși informațiile de intelligence pot fi falsificate, legile fizicii rămân constante și pot servi drept metodă de verificare independentă.
Implementarea unui astfel de sistem de monitorizare presupune însă bariere politice semnificative. Pentru a inspecta un obiect, un satelit-inspector trebuie să se apropie la doar câțimperi distanță, o manevră care poate fi interpretată ca act de spionaj sau pregătire de atac. Experții sugerează că succesul unui astfel de mecanism de verificare ar depinde de stabilirea unor reguli internaționale clare și de cooperarea depline între statele implicate în operațiunile spațiale.
În prezent, orbita Pământului este extrem de aglomerată, fiind monitorizate peste 48.000 de obiecte lansate de peste 190 de țări. Această densitate sporită de sateliți funcționali și alte obiecte spațiale face ca monitorizarea securității orbitale să devină o prioritate globală. În acest context, capacitatea de a detecta tehnologii ascunse devine esențială pentru menținerea stabilității infrastructurii de comunicații și a sistemelor de navigație globală.