Statele Unite, China, Europa, Australia și Turcia dezvoltă în prezent o nouă generație de avioane de luptă fără pilot, concepute să schimbe modul în care se desfășoară războaiele aeriene. Aceste aeronave vor fi capabile să zboare în formație alături de avioanele pilotate, având rolul de a identifica ținte, de a lansa atacuri sau de a bruia radarele adversarului. Miza principală a acestor programe tehnologice este creșterea capacității de luptă și reducerea riscurilor pentru piloții umani.
În Statele Unite, conceptul este promovat prin programul Collaborative Combat Aircraft (CCA), unde dronele sunt numite și „wingmen fără pilot”. În iunie 2026, Forțele Aeriene americane au atribuit contracte de producție companiilor General Atomics și Anduril, pentru modelele YFQ-42 Vengeance și YFQ-44 Fury. Un aspect esențial al acestui program este separarea software-ului de control de platforma fizică, permițând armatei să înlocuiască sistemele de coordonare fără a schimba întreaga aeronavă.
Australia urmează o direcție similară prin dezvoltarea modelului MQ-28 Ghost Bat, în colaborare cu divizia locală Boeing. Această dronă este concepută să fie modulară, permițând instalarea de echipamente diferite în funcție de misiune, precum sistemele de detectare termică de la Leonardo. În decembrie 2025, Ghost Bat a demonstrat capacitatea de a distruge o dronă-țintă folosind o rachetă AIM-120 AMRAAM, operând sub coordonarea unui avion de avertizare timpurie E-7A Wedgetail.
Europa pune un accent deosebit pe independența tehnologică, evitând componentele supuse reglementărilor de export americane. Compania franceză Dassault dezvoltă un aparat pentru operarea alături de avionul Rafale, în timp ce Germania explorează soluții prin compania Helsing, care dezvoltă drona CA-1 Europa. În Marea Britanie, guvernul a alocat 300 de milioane de lire sterline pentru programul Storm Fighter, vizând dezvoltarea dronei Brontanax, care va completa avioanele Eurofighter Typhoon.
China și Turcia sunt, de asemenea implicate activ în această cursă tehnologică a aviației de ultimă generație. China utilizează prototipuri precum GJ-11 și concepte de tip FH-97, care ar putea fi coordonate de avioane J-20S cu doi membri ai echipajului. În paralel, compania turcă Baykar dezvoltă drona Kizilelma, care a demonstrat capacitatea de a angaja ținte aeriene folosind rachete GÖKDOĞAN și de a lansa muniții ghidate din compartimente interne.
Evoluția către aviația autonomă marchează o tranziție de la dronele de recunoaștere clasice, precum MQ-1 Predator, către platforme de luptă complexe. Deși absența cabinei de pilotaj ar putea reduce costurile, componentele precum motoarele cu reacție, radarele și sistemele de comunicații securizate rămân elemente extrem de costisitoare. Provocarea rămâne integrarea inteligenței artificiale care să permită execuția sarcinilor fără a deveni o povară operațională pentru piloții umani.